luni, 29 octombrie 2012

Cum se mureaza varza?

Varza este un aliment important pentru om care aduce multe beneficii pentru sanatate si a fost folosita si la actiunea de slabire persoanelor supraponderale:e ceea ce se numeste un aliment cu calorii negative, are 20 calorii la suta de grame si pentru a fi digerata consuma calorii. Are perioada de digestie mare: zăboveşte in stomac cam 8 ore. Deci nu prea e buna la nunţi si chefuri de cursa lunga pentru ca nu prea poti bea mult din acest motiv: sta in stomac impreuna cu alcoolul. Recent unii nutriţionisti au infirmat ideea eficientei verzei in ceea ce priveste slabitul. Ba din contra: consumul prelungit de varza duce la afectarea negativa a tiroidei prin micsorarea activitatii acestea, care la rândul ei modifica metabolismul ducând la ingrasare.Varza se poate mura pentru consumul imediat in perioada verii sau începutul toamnei (folosită ca salata), dar se poate mura si pentru a fi conservata pentru iarna. În funcţie de locul de depozitare se poate alege concentraţia de sare care este folosita. Daca nu aveţi pivnita si o puneti pe balcon unde aveti temperatura iernii de afara, se poate folosi o concentraţie mai mare de sare pentru a nu ingheta pe timpul iernii si pentru a nu fi nevoit sa faceţi ,,sculptura’’ ca sa scoateţi varza din butoi. În acest caz inainte de a se gati se pune la desarat si-n apă si nu se mai adaug sare la mâncare. Zeama de varza care nu este asa sarata si ramâne acidulata se poate folosi in postul mare impreuna cu cartofi copti. Foile de varza care v-au ramas de la curatarea si pregatirea verzei pentru murat se pot folosi ca un fel de bandaj al locului dureros provocat de reumatism. Foaia de varza, se striveste pe o suprafaţa tare cu o sticla. in acest fel nercurile strivite elibereaza mai repede sucul binefacator. Se aşeaza pe locul respectiv si se leaga cu un bandaj sau o cârpă. Se inlocuieste de mai multe ori cu foi proaspete după posibilitati si după necesitati. Sucul proaspat de varza se poate folosi si la tratarea ulcerului de stomac in alternanţa cu sucul de cartofi. Varza murata este antianemica, antioxidanta; contine magneziu, acid folic, potasiu, fier, iod; incetineste procesul de imbatranire, diuretic, revitalizant, e bogata in vitamina C mai bogata şi decat varza cruda, ajuta la fortifierea sistemului imunitar al organismului; e singurul aliment de natura vegetala in care se gaseste vitamina B12, incetineste procesul de imbatranire, protejeaza sistemul nervos, impiedica pierderile de memorie. O suta de ml de moare aduce un sfert necesarul zilnicde vitamina C; moarea de varza este un bun detoxifiant (cura cu 3 pahare/zi), trateaza bolile tubului digestive, cancerul de sân si hemoroizii. DAR atenţie la neatenţie(cum era odinioara o emisiune TV): la tiroida si cantitatea de sare din moare.

Vezi mai mult


miercuri, 24 octombrie 2012

Cum sa inlocuiesti un arc rupt la o broasca.

Arc spiral de tractiune cu urechi intoarse la 90 grade
Arcul rupt nu mai permite mentinerea in pozitie orizontala mânerul unei broaste de la usa (mânere cazute) si da o  senzatie neplacuta de neglijenţă. Schimbarea unui astfel de arc se face cu putina indeminare şi se refera la acele broaste de tip vechi care au mânerele separate de şilduri. Broastele au in interior un arc spiral de tractiune, spira linga spira, cu urechi ridicate la 90 de grade fata de planul spirei si sunt rotate cu 90 de grade  una fata de alta. In functie de tratamentul de acoperire sunt de culoare neagra(brunare) sau alba(zincare sau cadmiere). Se rupe de obicei ochiul care se monteaza pe cama. Cele zincate sau cadmiate daca nu sunt bine dehidrogenate, se pot rupe mai repede decât cele brunate, desi arata mai frumos.

Vezi mai mult

marți, 23 octombrie 2012

Spectacolul, ciurda si Aurelian Andreescu


Podul pe care venea ciurda de la pascut.
Foto apartine D-lui prof. Gheorghe Surdu
,,Mă copile, milimetrul nu există!’’ Încercând să înţeleg, cu sublerul intro mână si surubul de masurat in alta, ma uitam la gura şăgalnică a colonel-inginerului-varul-tatei străjuita de o mustaţa á la Ion Lucian. Cu un oscior de la aripa puiului mâncat, trecut pe sub mustata ingalbenita de ,,Naţionale’’-le, duhanite din cutii de câte o suta de bucati, cu ochii sai verzui, bunicul zâmbrea: ,,Acu’ să te văd, grăsane!’’. ,,El există numai în mintea noastra... întotdeauna va exista ceva in minus sau în plus peste ceea credem c-am măsurat’’ conchise inginer-colonelul-văruşanul-tatei după ritualul de rămas bun demarând înnecăcios in Šcoda lui cea ,,brotăcită’’. Abia după ani, după ce m-am mai limpezit, mi-am dat seama de eroarea si subiectivismul mereu existente dimprejurul nostru, caruia suntem supusi si caruia incercam sa-i facem faţa in fiecare moment.
Casitele, jilipurile si podisca pe care a venit
acasa Fanita,  jucat de Sebastian Papaiani
in filmul ,,Un surâs în plină vară''
Umbrele lungi ale asfinţitului si talăngile ciurdei veninde ma coplesisera la adapost de ghiulelele-cu-ţepi-castane-comestibile sub bolta portiţei din piatra cioplita, în mână cu un pahar de apa minerala care se putea bea doar cu clestele de rufe prins de nas. Ghetoasa ciurdei-singura ghibolă rămasă (ghibolă, nu bivolă) cum m-a corectat cu competenţă preşcolarul Mateuţ că trebuie spus- toate astea mă fac să-mi amintesc de celebrul Aurelian Andreescu.
În anii ’60-’70, Hermulică, cel care câstigase un Mare Premiu la un concurs de muzica uşoara pentru tineret de la Piatra Neamţ devenise un fel de vedeta locala care, împreună cu nea Inochenţiu cel care uneori cânta la dozele ghitarei electrice
Bal mascat al meseriasilor-1935 arhivă personală
in loc de microfon, ,,se dădeau in spectacole’’ la
Canalul turbinei, ,,INSULA'' si Sebastian
Papaiani din filmul lui Geo Saizescu
 ,,Un surâs în plină vară''
clubul forestierilor locali. Pe atunci cred ca inca mai era canalul turbinei care trecea pitoresc prin centrul aşezării, iar la câti va zeci de metri paralel cu el trecea  restul râului încât  se forma o insula, care astazi e parc; si căşiţele cu podişca peste el, un baraj de lemn care deviau apa în canalul turbinei; si turbina care era de tip Kaplan ; si strandul comunal cu trambulina si apa schimbata zilnic din râu. Turbina era o chestie nemţească tare deşteaptă menita sa dea energie pentru motoarele
Bal mascat de 10 mai 1944-arhivă personală
La scăldat cu buştenii pe Lotru- arhivă personală

eletrice cu care se antrenau gaterele din fabrică.  Pe podisca asta a venit acasa pe la începutul anior ’60 Făniţă(Sebastian Papaiani) din filmul lui Geo Saizescu, ,,Un surâs în plină vară’’:  Poveştile de mai demult spuneau ca pe ,,centru’’ era crâşmă lângâ crâşmă, fiecare cârciumar îţi făcea mare plecăciune ca sa intri la el ca să bei şi să mănânci. Dar când un boier voia sa mănânce peşte proaspăt, era scăzuta apa în canal (prin manevra combinată de coborâre-ridicare a porţilor) si prindeau peştele din canalul turbinei pe care boierul îl alegea cu degetul. Dar tot atunci intrau si cei mai saraci care erau pe faza si nu-i pedepsea nimeni ca prindeau si ei peşte. Şi toată lumea traia. Bine. Şi in armonie. Chiar daca cei de din sus de Monumentul Eroilor de la 1916, inaugurat in 1926, localnicii îi numeau ,,venetici’’ pe cei de din jos care lucrau in fabrica unde erau de mai multe naţionalităţi şi care locuiau in casele fabricii. Chiar şi dacă feciorii mai puneau de-o ,,cafteală organizată’’ pe motiv de furt: muncitorii de la fabrica de cherestea mai spilcuiti, mai galanţi, mai cu pălărie si haine nemtesti, ,,furau’’ si duceau fetele sătenilor la balurile organizate la cazinoul fabricii, unde nu intrai decât după ce erai controlat ca să nu ai blachiuri la pantofi, ca sa nu zgârâi parchetul ca oglinda. Se alegea regina balului sau echipa câştigatoare la balul mascat după câte carti postale erau depuse pe numele lor. Persoanele care nu erau majore nu erau admise in sala de bal. Povestea bătrânu’ ca prin’30, când a împlinit optişpe ani, s-a dus la bal; şi când l-a văzut starostele balului s-a dus la el si când i-a cârpit o pereche de palme de-a văzut stele verzi, zicându-i: ,,Vii aici când faci 21 de ani’’ . Obiceiul  balului mascat ramâne mult timp si după incheierea războiului, WWII.
Recent scoala generala nr 1, fosta şcoală particulară a Societăţii Carpatina, (unde copii muncitorilor învăţau pe gratis ) a împlinit 100 de ani, ocazie cu care Dl. Constantin Bădescu si D.na Sabina Bădescu au alcătuit o monografie a a cestei şcoli. Iata  mai jo din cuvântul înainte si o imagine a şcolii de la inceputul anilor '20, ai secolului trecut.
         ,,Memoria unei naţiuni este dată de memoria colectivităţilor care o compun. Prima şi cea mai constantă colectivitate este cea şcolară. Cu toţii ne aducem aminte, cu deosebită duioşie şi plăcere, de anii de şcoală, de prima zi de şcoală, când, îmbrăcaţi sărbătoreşte, însoţiţi de părinţi şi bunici, păşeam cu emoţie în şcoala împodobită cu flori, în clasa ce urma să ne fie a doua casă.
Alături de oamenii, foşti elevi, şcoala ca instituţie fundamentală a unei naţiuni, îşi are şi ea la rându-i memorie. Ea păstrează, în documentele reci, amintirea zecilor de generaţii ce i-au păşit pragul pentru a se instrui, pregătindu-se să-şi ia zborul în viaţă. Această memorie o surprind, cu multă căldură şi profesionalism, cei doi autori în cartea de faţă.'' este aratat de autori in CUVÂNT ÎNAINTE.
În 1904 se înfiinţează Şcoala cu clasele I-IV nr.1, ca şcoală privată, iar în anul 1924 actuala clădire (cea de mai sus) este construită de societatea Carpatina -arhivă personală



Când a venit caravana cu Aurelian, care era ,,baiat de asfalt’’, şi -cum până la inceperea spectacolului mai era o vreme buna- a acceptat sa faca o preumblare in care sa vada ceva din asezarea de la poalele Ţurţudanului. Era impresionat de atmosfera patriarhală a locului, de cât de aproape sunt munţii, cum suna dangătul clopotelor cirezii care venea peste podul de lemn din faţa casei unde se aşezaseră pe trpţii de lemn, fiecare alături cu câte o sticla. Şi poveştile... poveştile alea spumoase, spuse cu haz şi prin pritoceala ţuicii de prună întoarsa de două ori-la cazanul de dinsus de moara lui Drăgoiescu, au facut ca sa treaca timpul pe nesimţite când esti insoţit cu oameni cu care te simţi bine. Şi cei din staf îl căutau cu disperare prin tot locul pentru depăsisera cu mult ora de incepere a spectacolului, care părea compromis daca era sa te iei după starea de euforie in care se gaseau. Dar nu a fost asa. Au urcat amândoi pe scena si au cântat spre încântarea tuturor. S-a dus buhul acestei întâmplări pe care am auzit-o de la apropiaţi si confirmata de cel in cauza: Hermulica.

 
P. S., iunie 2013.
Aici a fost casa unde a stat pe treptele ei Aurelian Andreescu
Recent am fost la o îmmormântare. Pentru ca de la o vârstă renunţi la teatru, filme, ieşiri in oraş, dar uneori nu renunţi si la inmormântări: nu poţi pentru ca nu te lasă sufletul sa nu îi aduci un ultim omagiu celui apropiat, celui care a fost si acum se duce. Dacă poţi, dacă îţi permiţi şi dacă ţi se permite- cel puţin aşa ar trebui sa fie. Am vazut ca nu mai este Insula inconjurata de Lotru si de canalul turbinei,  nu mai e canalul, nu mai este strandul, nu mai e fabrica de prelucrare a lemnulu, nu mai e podul pentru tren peste Lotru, nu mai este baza de reparatii a mocăniţelor, nu mai este casa de cultura- doar o umbra de biblioteca oraseneasca. S-au construit ,,chestii '' intro veselie: unii lângă Lotru ca acolo le-a dar primaria loc  iar alţii sus pe poduri , ca asa avea nevasta sau soţul locul de casa. Nici casa Dlui Vassa Victor pe treptele careia a stat Aurelian Andreescu nu mai este. Pe locul unde era canalul turbinei, s-au construit, asa cum se vede mai alaturat:sala de sport, birourile Parcului Naţional Cozia, Sediul ocolului silvic.
Asta e!



vineri, 19 octombrie 2012

Povestea celei de-a 14-a colonii americane Transylvania

Povestea coloniei americane Transylvania
Un specialist în drept originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei poveşti. După o carieră de succes ca şerif, el a fost numit în 1768 judecător la curtea de apel a Carolinei de Nord, poziţie pe care a deţinut-o până la dizolvarea acesteia, în 1773. Henderson a fondat în 1774 compania Louisa, cu scopul de a cumpăra de la triburile indiene un teritoriu mare pe care să poată întemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adăugând noi membri în componenţa sa şi redenumind-o Transylvania Company. Cu această ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalţi acţionari în privinţa guvernării noului teritoriu, odată achiziţionat. În ciuda faptului că guvernatorului statului Carolina de Nord i-a interzis să negocieze fără mandat cu triburile Cherokee din zonă, Henderson a insistat şi a semnat în cele din urmă un tratat cu aceştia la Sycamore Shoals pe data de 17 martie 1775. Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau pentru aur, argint şi bunuri în valoare de 10.000 de lire sterline o întindere de 81.000 de kilometri pătraţi, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparaţie, regiunea omonimă din România acoperă 99.837 de kilometri pătraţi.

Citeste mai mult aici
Sursa: http://www.descopera.ro/cultura/8204605-povestea-coloniei-americane-transylvania

luni, 15 octombrie 2012

Devenim sau nu devenim cu toţii niste purligari?

Porumbei la odihna amiezii
Perspectiva iernii care pentru unii devine neplăcută din cauza gândului că veniturile ar putea deveni insuficiente pentru a plati caldura necesara mai ales în condiţiile creşterii preţului la combustibili şi la enegie, mă duce cu gândul la acei purligari de odinioară. Textul de mai jos, în care e aratat cine erau purligarii şi faptul că ca unii purligari câteodata faceau mici infracţiuni ca sa aiba casa-masa  pe socoteala statului în timpul iernii-imi aminteste de o poveste sibiana, o povestire din ,,folclorul'' sibian:
Pe vremuri, pe la începutul anilor şaptezeci, când încă mai existau ,,urme ale mandatarilor'' în economia socialistă, iar ,,spiritul omului nou'' nu fusese întronat, era un anume Doru Schiau care avea o buză de iepure, avea un defect de vorbire şi care era o mica(mare?) o ,,lichea socialistă'' fara serviciu şi era mai mereu mai mult prin puşcării. Pentru ,,eradicarea lichelelor socialiste care nu muncesc'', studioul cinematografic oficial facuse un reportaj  despre ,,femeile de noapte'' si despre acest Schiau asta care le spusese la băşcălie reporterilor ca locuieste ,,la unchiu-n gara''. Aşa cum era moda atunci, reportajul era difuzat la Jurnalul de Actualităţi înaintea fiecarui film de la cinematoograf, iar tipul după ce-şi vindea biletele luate ca sa le vândă la  supra preţ, intra la film ,,şi-i înfiera cu mânie proletara'' pe cei de pe ecran. Circ fără bani. Nu avea serviciu era ceea ce s-ar numi azi unul fara de casa, nu avea nevoie de serviciu, pentru ca-zicea el- ,,are o mie de prieteni care îi dau cite un leu pe lună'' şi nu-i trebuie salariu. Se spunea ca părinţii lui, sasi de origine, emigrasera şi el nu voise sa-i urmeze in Germania. De Vest. Că pe atunci numai acolo era bine in Germania. Astfel că miliţia mai mereu îl ,,agăţa'' în urma raziilor făcute prin gara şi speluncile mai deochiate încât era era mai tot timpul prin puşcărie... In vremea aceea miliţia şi statul te obliga sa ai un serviciu, un loc de munca, să te ţină ocupat, ca sa stie de unde sa te ia daca trebuie, să nu-ţi umble capul la ,,prostii''.
Şi într-una din desele ,,externari'', acest Doru Schiau arătând spre un cui bătut în perete, cică le-ar fi spus celor care rămâneau: ,,Băi să aveţi grijă de cuiul ăsta, ca am nevoie de el când mă întorc''

Colaboratorul nostru în materie de povestiri rupte din viaţa Sibiului interbelic, dl. Zoltan Kalmar, a „comis-o” din nou în paginile Tribunei Weekend. Adică, a venit cu ceva nou. Şi interesant, în acelaşi timp. Pentru că e vorva, în cele ce urmează, despre purligari. Ştiţi expresia. „Bă purligarule!”. Şi pun pariu că 98 la sută dintre cei care au folosit-o sau o folosesc habar nu am ce înseamnă. După ce veţi lectura cele spuse de dl. Kalmar, veţi fi mai bogaţi. Cel puţin cu sensul unei expresii.
„Erau o pătură socială deosebită a Sibiului. O mână de oameni, care aparţineau imaginii oraşului la fel ca Podul Minciunilor sau Turnul Sfatului. Numele lor deriva din francezul „ pour la gare” (pentru gară), deoarece ei erau hamalii care lucrau pe cont propriu, transportând bagajele călătorilor sosiţi de la gară, cu trenul, cărându-le în orice parte a oraşului. Aceste lucruri se întâplau pe vremea când taxiuri nu prea existau în oraş, birjele erau repede ocupate de mulţimea călătorilor sosiţi, tramvaiele nu circulau în direcţia unde dorea să meargă călătorul, rămânând astfel... purligarul, care era tocmai la îndemână. Nu exista bagaj, cât de greu să fie, pe care un purligar să nu fi fost în stare să-l care la orice distanţă.

Ei şedeau, cât e ziua de lungă, pe scările părţii dinspre Piaţa Mică a clădirii aflate lângă Turnul Sfatului, care a fost cea mai veche primărie a oraşului, unde se află azi magazinul Billa. Îmbrăcămintea lor era din bucăţi de saci de zahăr pe care le croiau ei şi o legau la mijloc cu sfoară. Erau oameni paşnici, care trăiau din munci ocazionale. Executau orice muncă fizică, pe care o făceau conştiincios. Foarte rar îi vedeai beţi, iar dacă te întîlneai cu vreunul noaptea, puteai să mergi mai departe liniştit că nu se lega de tine, iar dacă îi cereai ajutor, te asculta fără ezitare. Niciodată nu se băteau între ei, cunoşteau foarte bine legile şi regulamentele, nu au comis infracţiuni, dar unii dintre ei şi-au permis să comită iarna câte o contravenţie mică, „beneficiind” astfel de „locuinţă”, mâncare şi căldură în arestul poliţiei, în schimbul cărora erau folosiţi la curăţenie sau alte munci mărunte.

Alţii, tot în zilele friguroaase ale iernii, se aşezau pe gratiile aflate pe trotuarul atelierului de cofetărie din subsol al cofetarului Ganther, unde se lucra noaptea. Prin gratii ieşea căldură. (Această cofetărie se afla pe strada Avram Iancu vizavi de clădirea şcolii. Astăzi nu mai exisată).

Istoricul sas Carl Göllner scrie în cartea sa, „Siebenbürgisch-sächsisches Heimatbuch”, (Cartea patriei transilvano-săseşti), că tranportul bagajelor nu era ocupaţia principală a purligarilor. Ei erau şi „filosofii” oraşului, care discutau despre rostul şi vremelnicia vieţii. Au dispreţuit viaţa comodă, înstărită a micii burghzii. În general erau între ei oameni raţionali, ba chiar inteligenţi, adesea cu obiceiuri ciudate. Era cunoscut între ei unul cu numele Wachsnecker care vorbea în sensul strict al cuvântului şapte limbi, având odată slujbă în diplomaţie. Şi-a creat renumele printr-o faptă ciudată, prinzând un şobolan, i-a rupt capul şi l-a mâncat. Un cunoscut de al lui, cu relaţii, l-a recomandat pe post de translator la tribunal. Pentru această slujbă era obligat să se îmbrace în costum adecvat. Dar nu a suportat mult timp aceast serviciu, părăsind-ul cu următoarele cuvinte : „De ce să înghit eu praful actelor, când aici pot să respir aer curat ?! „. Alt membru renumit al acestei societăţi a purligarilor era poreclit Priculici şi se distingea în tăiatul lemnelor, sau lustruirea încălţămintei şi ca hamal. Şi-a procurat la un moment dat o flaşnetă, folosind-o cu mult simţ artistic şi aducându-i un venit serios. Dar un atac cardiac i-a curmat viaţa pe stradă. În buzunarul lui s-au găsit 200 de guldeni (bani olandezi).

Societăţii purligarilor i-au pus capăt schimbările politice după anul 1945, ca şi prostituţiei legalizate, având ca rezultat răspândirea bolilor venerice şi nu în ultimul rând a violurilor.

Trecură câţiva ani, când într-o zi, un bărbat bine îmbrăcat bate la uşa locuinţei noastre. A căutat-o pe mama. Îl priveam nedumeriţi: oare cine o fi şi ce doreşte?. Dar, începând vorba, ne-a povestit că odată şi el a fost purligar şi într-o zi friguroasă de iarnă a dus bagajul mamei, care sosise tocmai cu trenul. Ajungând acasă mama l-a plătit cum se cuvine, l-a servit cu un pahar de rachiu şi cu o farfurie de ciorbă caldă. După ce a povestit cele întâmplate, ia înmânat mamei un buchet de flori. În continuare ne-a spus că după descompunerea acestei „societăţi”, s-a înscris la facultatea de drept, doreşte să fie avocat şi va apăra drepturile celor săraci.

Întrebându-l că ce sentimente îl cuprind când se gândeşte la vremurile trecute, a răspuns cu un proverb latinesc: „Tempora mutantur et nos mutamur in illis.” (Timpurile se schimbă şi noi ne schimbăm cu ele).”

Sursa : http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/cine-erau-purligarii-57257.html

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Cum să faci ciocanele xilofonului de jucarie.

Aveti un xilofon pe care l-aţi salvat de pe vremea copiilor Dvs. si acum ar prinde bine nepoţilor ca sa se joace cu  el, dar nu mai aveţi ciocanelele? Sau ma rog aţi pierdut  ciocanelele de la cel pe care îl aveţi?  Nimic mai simplu . Eu am avut un ,,covor’’ de bile , din acelea care se puneau odinioara pe scaunele din autoturisme ca sa-ţi facă masaj la spate si sa nu transpiri  pe vreme calduroasă. Unul s-a rupt iar celălalt îl pun pe scaunul de la birou cin e cald. Din cel rupt am scos trei bile (una incazul în care se strica ) şi am şterpelit din două bucăţi din rezerva de ţepuşe de bambus de la bucătărie. Vârfurile ascutite ale tepuselor le-am taiat cu un cuţit bine ascutit, din acelea cu zimţi. Am fixat la dimensiunea dorita cutitul si rostogolind  tepusa am trsat un canal  circular in ea. Apoi l-am rupt, si i-am taiat aschiile(ţăpligile) ramase in centrul tijei.

Vezi aici tot articolul