luni, 29 august 2011

Oaza de normalitate

Un maestru al cuvântului, al luminilor si umbrelor, a fost întrebat: ,,Este cu putinta ca omul care cunoaşte lucrurile, să poata trai perfect?’’ Şi răspunsul a venit prompt: ,,Nu… pentru că intervin maracinii’’ Îmi pare o concisă metamorfoză a răului sub toate formele sale şi care vine din toate părţile: maracinii.
,,La noi, in august e fierbinte vara’’ spunea poetul, dar fiebinţeala lor parca se aduna mai tare in doua zile care ne-au marcat viaţa şi istoria. Una din zile ar fi ,,23 August-Liberatate ne-a adus’’, cum ne-au invatat la scoala, dar au ascuns alte aspecte ce pun actiunea de atunci intr-o lumina controversata. Cealalta zi ar fi cea de 30 când, în urma Diktat-ului din 1940, maracinii au declansat atrocitati si fapte abominabile. Fac parte din generatia care a invatat la scoala poezia ,,Lidice’’, despre celebrul satuc ceh care a fost distrus din temelii si populatia ucisă ca masura de represalii pentru moartea unui maracine al zilei. Dar despre Ip, Treznea, Moisei şi celelalte locuri obidite de mărăcini-nu ne-au învaţat. Am intipărit in minte un chip de femeie supravietuitoare, care, cu lacrimi innodate in barbie a scos din bluza cernita o cruce pe care si-a scris: ,,Nu uita!’’ Oaza de normalitate la români, de care s-a vorbit adesea, cred că ar trebui inceputa cu: ,,Iartă, dar nu uita, pentru ca sa nu se mai intâmple’’.
Cei care au luptat pentru cei care nu au putut ca sa se apere singuri, cei care au luptat pentru obidiţii neamului fara ca nimeni sa-i stie, sunt eroi ai neamului adunaţi în cea mai cuprinzatoare carte a neamului: glia străbună. Oaza de normalitate a românilor ar trebui sa fie finalizată cu asezarea intr-un loc al neamului a tuturor acestor eroi-ştiuţi sau neştiuţi, care acum miros florile de la rădăcină. Să fie un loc in care cei care vor să ştie--să-i poată afla buni sau rai-aşa cum au fost, fără mărăcini.
E dureros când mulţi mor pentru ţară. Şi mai dureros este când putini traiesc pentru ţară.

P.S. Zilele trecute, în 24 octombrie 2011, s-a stins din viaţă la Munchen, în vârsta de 88 de ani Maestru Liviu Ciulei. El a fost acel ,,maestru al cuvântului, luminilor şi umbrelor'' la care faceam referinţă în începutul acestui articol. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

miercuri, 17 august 2011

Lotrul-cea mai mare si coplexa amenajare hidrotehnica de pe râurile interioare

Dincolo de Voineasa drumul din stânga, asfaltat, şerpuieşte sârguincios peste muntele Mănăileasa şi te-ar aduce mai degraba la Obârşa Lotrului, dacă n-ai coti la dreapta după ce ai coborât, lasând in stânga râul Vidruţa.

Drumul din dreapta, de macadam cu portiuni de piatra cubica, cu asfalt crăpat pe alte alocuri, merge pe cursul vechi al Lotrului, pe unde odată pufăia o mocăniţă care cobora buştenii în gaterele Brezoiului, iar alteori urca proletariatul la chermeza sărbătorească de la iarba verde. Erau vagoane de calatori pline-pline; vagoane platforma pline-pline; gratare cu horn; carne de mici in oale mari; felurite pastramuri; cârnaţi proaspeţi şi afumaţi; bere în sticle verzi si lunguieţe; vin înfundat şi vin desfundat; suc roz în sticle cu dop de porţelan, putini de lemn cu murături; fanfară sau lăutari ,,urechişti''; ,,Sandu Ţiganu'' cu căruciorul cu feluri de îngheţată; ,,Leana Ţiganca'' cu alviţă, seminţe de dovleac, acadele, floricele incleiate dulce-cyclam într-un bulgăre; să ,,mânci miel din cur (adică stând) pă iarbă verde'' cum ar fi zis Ţaţa Uţa. Acest drum ajunge mai intâi la baraj si apoi la fosta colonie muncitoreasca Puru, de acum abandonata staţiune Vidra şi mai departe până la Obârşa Lotrului. Într-o caravana cu masini de teren româneşti, am ajuns şi eu la Obârşa Lotrului în calitate de ţângău tolerat si luat sub protectia naşei şi a Mihaelei. Aici, in plina asuprire comunista de după retragerea rusă, am aflat ca societatea de consum capitalista îşi facea jocul perfid momind montagniarzii români cu celebrul NESS, facut cu apa incalzita la focul de tabara de către şoferul ,,Matrozu'' pentru o adepta a rucsacului. Tot aici, o palma primita de la naşu a pus in rânduiala cuvenită gândurilor mele de explorare a inalţimilor împrejurătoare, în mână cu o cârâitoare, urmat de haita de dulăi ciobănesti a stânei din apropiere şi ajuns din urma cu o suflarea gâfâindă-de naşa si de Mihaela. Era mâna care mi-a tulburat părul, dar mai ales gândurile de explorator, liniştindu-le.



Sursa foto: Google Earth


sâmbătă, 13 august 2011

Cetatea Cisnadioarei avea un obicei pragmatic

Se spune ca un pinguin, dintre sute de femele pinguin, isi alege una singura si îi aduce la picioare cinci pietre. Daca femela le accepta, ei ramin uniti pe viaţa. Oare saşii ştiau de acest obicei al pinguinului, la anul 1850, de când au ei acest obicei, al pietrelor rotunde din cetate ?
Istoria este cea dintai carte a unei naţii-spunea Nicolae Bălcescu, iar Napoleon spunea ca ea este o versiune a evenimentelor trecute asupra carora oamenii s-au pus de acord. Nu am inteles de Octavian Paller a spus ca istoria ar fi o poveste despre frica.
Oamenii obişnuiţi reţin din istorie ceea ce se potriveste sufletului şi fiinţei lor.
Drumul îngust, în pantă, trece prin aceeasi poartă de stejar scrijelit de vremuri şi ferecat cu ghinturi de oţel. Intrarea in Biserica fortificată din Cisnadioara era mai uşor de apărat în caz de atac. Pietre mari şi rotunde care folosite la apararea cetăţii, odinioară erau depozitate în două grămezi. Din acestea dacă au mai rămas una sau două bucăţi. Regulile impuneau ca acestea să fie aduse de bărbaţii îndragostiţi: o piatră mare dovedea iubitei o dragoste mare, iar comunităţii şi familiei arăta ca se putea bizui pe ei.
În absida bisericii din Michelsberg, dealul Sfântului Mihail, eroii căzuţi în bătălia de la Sibiu din septembrie 1916, aflaţi la vârsta la care poate ar fi putut ridica pietre în cetate, au doar pietre funerare ca un semn de recunoştinţă al patriei habsburgice. Dar nu ştiu unde sunt rămăşiţele lumeşti.
O porţiune de tencuiala originală, rămasă încă de la anul atestării 1233 , mă trimite cu gândul la ruina cetăţii Devei. Aici, Horea a adresat nobilimii maghiare celebrul ultimatum unde se spunea că „… nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea …şi ei să plătească dare ca poporul de rând.’’
Sunt idei revoluţionare de neacceptat atunci, exprimate în noiembrie 1784, cu aproape cinci ani înainte de Revoluţia Franceză. Mi se pare că acestea ar fi putut să fie inspiraţia pentru unele idei şi unele cuvinte celebrele ale Republicii Franceze: ,,Liberte’’ şi ,,egalite’’.
Peste veacuri, aici se organizeaza tabere pentru copii unde se invaţă printre altele , olaritul. Acustica deosebita a bazilicii e folosită pentru concerte, piese de teatru din timpul Festivalului International de Teatru de la Sibiu: noua reţea de alimentare cu energie electrică, permite aceasta. E permis si celebrul gratar la iarba verde cu care românul s-a facut frate, nu numai cu codrul. Îţi este permis ca in schimbul a 5 lei, cît costă sa urci dealul inalt de 70 de metri, ca daca nu ai idee ce vezi, sa nu existe nicio minimă informatie despre veea ce vezi. Probabil ca responsabilii cu acest sector au facut armata la partizani: nu scoţi nimic de la ei. Sau poate ca intr-adevar, nu ai ce sa scoţi de la ei?












sâmbătă, 6 august 2011

Amintiri despre o cafenea: Art Cafe

Într-o dimineaţă, in care celebra Căţea Latină-Canicula- pare a pune sub dogoarea ei cetatea, mă las ademenit de parşiva idee a unui şvarţ fără zaţ sau cu clabuc. Nici vorba nu poate fi de-o marghilomană pe caldura care se arată a se inteţi. Si iată că-mi vine in minte o cafenea aflata intr-o catacomba, ce odinioara era o bogată şi răcoroasă pivniţă săsească-Art Cafe.
Caramizile netencuite mă trimit la gândul despre modul asemanător de ascundere a greşelii de catre un doctor, un cofetar si un zidar: cofetarul sub crema, doctorul in pamânt şi zidarul sub tencuială. Aici, in cafenea nu era vorba de gresala, sute de ochi –caramizile, periate curaţate si lacuite - te priveau din strânsoarea, supleţea şi graţia boltelor gotice imbinate cu maiestria calfelor de zidari de odinioara, pecetluite apoi cu suprema caramida: cheia de bolta. Daca ar fi avut glas poate ne-ar fi povestit despre felurimea de provizii, bunătăţi şi delicatesuri pe care le-au adapostit în fiecare epocă de-a lungul existenţei lor, atunci când nu exista buticul din colţul blocului sau mall-ul de la marginea orasului. Sau ar fi putut povesti despre obida celor mulţi şi flămânzi obligaţi să lucreze doar pe-o ceapa şi un boţ de mamaligă în contul pedepselor, amenzilor, sau a obligaţiilor către societate. Sau ar fi putut povesti despre dificultatea si regulile pe care un lucrator calificat trebuia sa le urmeze pentru a fi recunoscut drept calfa de catre breasla sa.
Marturie vie stau astazi Calfele Călătoare, care, in spiritul unei vechi tradiţii germane, poposesc in fiecare an si in cetatea noastra: vreme de trei ani şi-o zi cât călătoresc muncind, sau dacă vreţi muncesc călătorind, nu au voie sa se apropie la mai putin de 50 de km de orasul de baştină. Marele nenoroc al Calfelor Călătoare este faptul că nu s-au nascut la noi, unde după o mica facultate, un mic masterat puneau de-un doctorat in devenire si putea fi numiti direct sef de breasla fara nicio legatura cu breslaşul şef sau regulile stabilite de breaslă.
Dar azi, ochii din cărămizi stau mărturie la expozitii de picturi si grafica, seri muzicale, de poezie, intâlniri intre artisti si aspiranţi la statutul de artisti. Un loc in care cei care au ceva de spus-spun, iar cei care au amintiri ofteaza gîndindu-se la ,,ce-aş fi fost dacă ar fi fost’’. Un loc de ,,jam session’’ in care cei care simt ca ar fi atinsi in suflet de picatura de frumos, se inghesuie uneori in fumul de ţigara-gros încât sprijineai bicicleta in el. Vor sa-i vada pe cei care invaţă sa aiba incredere in ei, in ceea ce vor sa faca. E important ca si cei din jurul tau sa aiba incredere in tine, iar mai apoi TU sa ai incredere in tine ca poti sa reusesti sa faci ceea ce vrei să faci. Unii, referindu-se la moştenirea lor artistică, spuneau ca acasă la ei respirau tot timpul ARTĂ.
Stau acum si mă întreb şi eu ce se poate intâmpla cu o persoana care, atinsă de picatura de frumos fiind, tentata de viaţa boemă, nu are incredere în sine, nu are nici increderea celorlalti, iar acasă nu a respirat arta ci să zicem că doar mirosul cherestelei de brad şi a auzit doar şfichiuitul talaşului care iese din rindea? Devine stâlp al cafenelei?
N-apuc să-mi răspund ca am ajuns pe str. Filarmonicii si trebuie sa cotesc ca sa intru in curte unde, la capătul celor zece trepte coborâte, am o surpriză: mutul e pe uşă. ,,Mutul’’-e lacătul si e mut pentru ca daca-l intrebi cine şi de ce l-a pus acolo, nu-ţi raspunde. Economia de piaţă deci: cafeneaua nu mai este aici. Uau! ,,Error 404, Cofee shop not found’’, cum ar spune un programator IT. Mă up-datez cu ajutorul unei tinere perechi întâlnite in stradă, care-mi spune s-a mutat la o alta locatie, dar cica nu ar mai fi ceea ce a fost. Oricum rămâne renumele, dar şi amintirea celor care au ştiut ceea ce a fost.
Cu gâtul si gura uscate, ma trezesc bodoganind in falset o veche melodie: ,,Ca nu e om sa nu fi scris o poezie’’…Tresar şi mă uit repede imprejur sa vad daca cineva mi-a auzit falsetul. Constat ca nu e cazul. Schimb azimutul si mă reorientez către un şvarţ cu zaţ, aburind, năduşit cu temei la o baie de nisip. Sper să-l găsesc la locul ştiut.
Apropo:Umblă o gluma prin Cetate cum ca muzicantii rromi ar vrea sa ia Filarmonica în administrare. Şi daca Der Schmecker-ul din politica românească, adică primarul nostru, le-o dă, atunci vor plati cheltuielile de intretinere. În schimb vor sa-i schimbe numele: din Filarmonică o să-i zică Filaromică